Cimitirul...

...but anyway, who would fall in love for such a broken soul like me? Inima mea...e ca un cimitir plin de gropi, unde in fiecare groapa e cate o amintire demult pierduta, unde langa fiecare cruce zace cate o cicatrice, in care ceata e doar nesfarsitul fum de tigara ce se perinda de parca ar vrea sa acopere totul, sa faca totul uitat...sa nu se mai vada gropi si cruci, ci doar un fum alb nesfarsit. Nimeni nu poate intelege ce e in inima mea. Toti vad doar o masca. Da, nu mi-e rusine sa spun, port o masca pictata cu un zambet larg. Dar putini sunt cei ce isi dau seama de acest lucru. Incet, dar sigur sufletul imi moare. O bestie....o bestie fara scrupule si constiinta. O bestie ce si-a transformat inima in piatra. Si totusi...totusi simt nevoia de a fi iubita. Dar cine s-ar putea indragosti de sufletul meu muribund??? Incerc sa simt iarasi viata...sa simt firele de iarba incolacindu-mi picioarele, sa simt raza soarelui sarutandu-mi obrazul, sa simt vantul jucandu-se prin parul meu, dar nu reusesc in a imi opri propria deziluzie. Zi de zi ma afund tot mai adanc in intuneric, caci traiam in lumina dar nu am gasit ancora de a ma tine acolo. Desi am mainile calde, ochii imi sunt mereu reci, fara viata....cauta sclipirea de odinioara printre ramasitele din cimitir...